Ziua de 20 decembrie 1989 a marcat punctul de cotitură în care revolta de stradă s-a transformat într-o mișcare populară de neoprit, prin ieșirea masivă a muncitorilor din marile întreprinderi timișorene.
Fabricile au intrat în grevă generală, iar coloane imense de oameni au mărșăluit spre centrul orașului, creând o presiune pe care Armata, Miliția și Securitatea nu o mai puteau gestiona. Deși forțele de ordine primiseră ordinul oficial de a se retrage în cazărmi pentru a evita vărsarea de sânge, în culise se pregăteau planuri de anihilare a mișcării, într-un moment în care bilanțul tragic al zilelor precedente număra deja 72 de morți și aproape 300 de răniți.
În timp ce oficialitățile locale și generalii trimiși de la București eșuau în tentativele de negociere, simbolurile regimului au început să dispară: lozincile ceaușiste au fost dărâmate, iar stema comunistă a fost decupată din centrul drapelelor. Din rândurile mulțimii s-a cristalizat un comitet de acțiune care a prezentat autorităților o listă radicală de revendicări, vizând nu doar eliberarea deținuților politici și anchetarea crimelor recente, ci și demisia lui Nicolae Ceaușescu, organizarea de alegeri libere și libertatea totală a presei. Pe străzile orașului răsunau lozinci care aveau să devină istorice: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!” și profeticul „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!”.
Centrul simbolic al acestei eliberări a devenit balconul Operei Naționale. Paradoxal, stațiile de amplificare instalate acolo chiar de autorități pentru o manifestație pro-regim au fost ocupate de liderii Revoluției.
În acest spațiu, Lorin Fortuna și Claudiu Iordache au înființat în ilegalitate Frontul Democratic Român (FDR), prima structură politică organizată care se opunea dictaturii. Discursul prin care s-a anunțat constituirea comitetului de acțiune a oficializat victoria timișorenilor în fața teroarei, consfințind transformarea balconului în prima tribună a democrației românești.
