Lumânarea aprinsă este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii. La finalul slujbei, credincioşii se întorc cu acasă. Unii credincioși păstrează o parte din această lumânare pentru a o aprinde în momentele de încercare, de primejdie, de boală.
„Lumânarea de Înviere este ofrandă adusă lui Dumnezeu, alături de osteneala de a fi prezenţi la dumnezeiasca Liturghie din noaptea Învierii. De aceea, lumânarea se folosește într-o rânduială aparte”, potrivit Doxologia.
Deşi găsim la tot pasul fel de fel de practici superstiţioase, ea nu se stinge de pragul casei sau de grindă, nici nu se afumă cu ea vitele din gospodării şi nici nu se ghiceşte cu ea.
„Cu toate că nu există o exprimare tipiconală oficială, corect este ca lumânarea folosită la Înviere să nu se arunce şi nici să nu se alăture celorlalte lumânări folosite la biserică. Lumânarea cu care am primit lumină este luată acasă şi arsă câte un pic în toată săptămâna luminată. Dacă timpul sau spaţiul nu ne permit acest lucru, lumânarea poate fi aprinsă la locul destinat aprinderii de lumânări de la biserică ori la mormintele celor dragi”, susține Nicolae Pintilie, Doxologia.
Când se reaprinde lumânarea de Învire
Unii credincioşi, cu încuviinţarea preotului, păstrează o parte din această lumânare pentru a o aprinde în momentele de încercare, de primejdie, de boală.
Această tradiție își are rădăcinile în credința profundă în puterea și prezența lui Dumnezeu în viețile credincioșilor. Lumina Învierii este văzută nu doar ca o simplă flacără fizică, ci ca un simbol al prezenței divine și a speranței în mijlocul întunericului. Prin păstrarea acestei lumini, credincioșii își reafirmă încrederea în promisiunea divină de protecție și îndrumare în orice situație.
