În România au fost descoperite numeroase fenomene și obiecte ciudate care nu pot fi explicabile prin legile fizicii sau chimiei. Un exemplu notabil este o pădure sub care se întind o serie de tuneluri săpate pe o distanță de opt kilometri.
Aceste galerii subterane, cu o vechime de aproximativ șase milenii, își păstrează încă originea necunoscută.
Un localnic povestește astfel experiența sa:
„Locul despre care doresc să vă povestesc este în nordul județului Buzău, în satul Stroeasca, de unde, în zilele senine, putem vedea vârful Siriu. Există numeroase legende și credințe ciudate despre acest vârf, dar locul care m-a intrigat este altul.
La nord de Stroeasca, dincolo de o culme numită Casa Hoților, începe un drum forestier care este singura legătură cu cătunul Puțul Vechi, situat la aproximativ trei kilometri distanță. În copilăria mea, acest cătun era locuit de doar 20 de familii.
Cea mai mare distracție a noastră, a băieților din sat, era să ne aventurăm până la Puțul Vechi, însă nu pe drumul forestier, ci printr-un loc periculos numit Codrul Todorușelor.
Despre această pădure am auzit numeroase povești…
Bunicul meu obișnuia să spună că pe vremuri străbunicului său, codrul a primit acest nume deoarece în noaptea de Todorușe a unui an din secolul trecut, deasupra pădurii au fost observate lumini ciudate, iar toți sătenii credeau că sunt Sfinții Toaderi care se întâlnesc cu Rusaliile.
Dacă te gândești să mergi pe acolo, îmi spunea bunicul, să te duci doar la amiază și să ai mereu o cruce cu tine… Noaptea, să nu calci prin codrul acela, ca niște copii fără minte! Unchiul tău era un om în toată firea și totuși s-a dus noaptea în pădure, să pună capcane; nu s-a mai întors…
Am fost și eu un copil fără minte; încă de la vârsta de opt, nouă ani, am început să merg cu băieții în acea pădure. Treceam pe lângă Casa Hoților, unde se aflau ruinele unui adăpost al haiducilor și, în loc să o luăm pe cărare, coboram în valea în care se întindea codrul.
Trucul bizar cu pasta de dinți care te ajută să treci cu brio ITP-ul
Este cea mai ciudată pădure pe care am văzut-o vreodată. Așezată într-o căldare stâncoasă, cel mai misterios și periculos loc este centrul său. Dar surprizele nu se opreau aici: de fiecare dată când intram, pădurea era într-o tăcere înspăimântătoare. Părea că nicio ființă vie, nici măcar o pasăre, nu dorea să locuiască sub crengile sale.
Fie vară, fie iarnă, pe măsură ce ne apropiam de centru, temperatura părea să fie tot mai puțin influențată de exterior, iar în mijloc, în plină lună decembrie, noi, copiii, eram nevoiți să ne dezbrăcăm de hainele groase din cauza căldurii.
În centrul pădurii, într-o văiugă, exista o porțiune stâncoasă; nu exista niciun izvor, dar se auzea mereu șoptindul unor ape subterane. Printre acele stânci, eu și Nicu, cel mai bun prieten al meu din copilărie, am descoperit intrarea în lumea misterioasă sub pădure.
A fost într-o zi de primăvară, în 1974 sau ’75… În noaptea precedentă fusese o furtună puternică. La prânz, am ajuns în văiugă și am găsit un stejar doborât de vânt; o parte din trunchi, în cădere, dezvăluise un puț. Era, de fapt, o groapă, cam de trei metri în diametru, mascată până atunci de acel bolovan uriaș.
Aveam vreo 14 ani și amândoi eram curioși din fire. Ne-am uitat unul la altul, apoi, a doua zi, am adus o frânghie din sat și am coborât în puț. Îmi amintesc vivid momentul: pe măsură ce coboram, devenea din ce în ce mai călduros, ca și cum eram acasă, lângă sobă. Dar cel mai ciudat era că o lumină – un fel de verde fosforescent, aș spune acum – părea să izvorască din pereții puțului; aceștia erau săpați în stâncă, dar atât de uniform, încât nu am găsit nicio asperitate de care să ne agățăm.
La aproximativ 4-5 metri adâncime, am dat de o galerie și am continuat pe aceasta. Lumina aceea ne înconjura, venind din toate direcțiile. Am mers mai mult de 100 de metri până am ajuns într-o sală imensă.
Vă rog să mă credeți, nu exagerez deloc, sala nu era deloc mai mică decât Amfiteatrul Teatrului Național din Capitală. Era complet săpată în piatră, cu pereții finisați incredibil de bine.
În aceeaşi lumină verzuie am văzut, pe ambele laturi ale sălii, un fel de mese, tot în piatră săpate. Pe fiecare dintre ele era aşezat un schelet…
Atunci am îngheţat de frică: erau schelete, păreau umane, numai că… aveau cel puţin trei-patru metri lungime. Altfel spus, fiinţele acelea avuseseră de două ori înălţimea unui om normal”, povesteşte Iulian Dragnea în cartea „Destin şi paranormal – Teritorii interzise în România – Codrul Todoruselor”.
