Din punct de vedere economic, cifrele arată o creștere constantă a economiei românești. Dar noi ne bazăm pe cooperarea economică cu celelalte state UE, cooperare ce și-ar putea pierde rapid rentabilitatea în cazul în care americanii decid, după cum au mai amenințat, să pună povara războiului din Ucraina doar pe umerii europenilor. Între timp, majoritatea vecinilor noștri s-au diversificat relațional , cultivându-și legăturile economice cu China, al treilea cel mai mare investitor din UE (după SUA și Marea Britanie), care s-a impus puternic în Serbia, Ungaria și Ucraina. China a stabilit un acord de comerț liber, fără taxe, cu Serbia, și a investit în toate sectoarele, de la agricultură la energie și de la educație la turism. 75% din investițiile străine în Ungaria sunt de sorginte chineză, inclusiv fabricile europene ale celor mai mari companii chineze de mașini electrice și baterii, iar China mai investește miliarde de dolari pentru a renova linia feroviară între Budapesta, Belgrad și portul grecesc Piraeus ca parte a inițiativei One Belt One Road (OBOR). China deține 9% din terenul agricol al Ucrainei (5% din teritoriul țării), o concesiune pe 50 de ani, a investit masiv în companiile de energie, autostrăzile și porturile ucrainene, chiar și în schemele guvernamentale de impozitare a caselor, iar Ucraina era și ea o țară importantă a OBOR înainte de invazie. Fostul premier ucrainean, Groysman, chiar a spus că China este un partener strategic și că dezvoltarea relațiilor bilaterale este o prioritate pentru Ucraina. Zelenski continuă și astăzi să declare că China este o putere neutră care ar putea media conflictul dintre Ucraina și Rusia, deci este clar că multe dintre investiții sunt încă acolo. Deci, suntem cumva înconjurați de China, puterea pe care UE a declarat-o ostilă, cu care SUA dorește să intre într-un conflict și cu care noi ne-am distrus relațiile de acum câțiva ani (ne-am anulat toate proiectele de dezvoltare cu China la cererea SUA în 2019 și am redus participarea la summit-ul China-Europa Centrală și de Est).
Pe de altă parte, la noi în țară investesc Emiratele Arabe Unite, ce au un capital foarte mare care este controlat de guvernul lor și care are ca scop evident extinderea influenței politice a șeicilor. Insula Marea Brăilei, cea mai importantă/fertilă zonă agricolă a noastră, aparține azi fratelui șeicului din Abu Dhabi, iar cel mai mare terminal de containere din Portul Constanța (și de la Marea Neagră) este operat de DP World, o companie importantă din Dubai (din 2003, concesiune pe 46 de ani), iar în 2022 Sorin Grindeanu a semnat un acord prin care aceeași companie va construi încă un terminal. DP a construit și un terminal la Aiud ce va fi conectat feroviar cu portul. Astfel, atât agricultura cât și sistemul nostru de transport sunt deja “infiltrate” de către Emirate, acest nou dragon al capitalului mondial, a cărui intenții în zonă încă nu sunt destul de clare.
Dincolo de presiunile economice, România se confruntă și cu o intensificare a celor militare, în special din partea Rusiei, care își reafirmă ambițiile pentru control la Marea Neagră. Rusia consideră această regiune vitală pentru securitatea sa economică și pentru proiecția puterii sale militare în Europa și Orientul Mijlociu – un alt motiv pentru care rușii s-au simțit nevoiți să invadeze Ucraina. Anexarea Crimeei și militarizarea acestei regiuni au consolidat controlul Rusiei asupra coastei Mării Negre, transformând-o într-un bastion de apărare împotriva expansiunii NATO, dar și ca un coridor de transport important pentru economia Rusiei în timpul lunilor de iarnă când Marea Nordului este înghețată. Rusia a anexat două treimi din coasta Georgiei, a staționat unități navale, terestre și aeriene în Crimeea, inclusiv arme nucleare în Belarus, consolidându-și astfel capacitatea de a controla rutele maritime și de a proiecta puterea în regiune. Strategia Rusiei în Marea Neagră nu se limitează doar la consolidarea militară, ci și la menținerea unei “zone tampon” de securitate care să protejeze interesele economice și strategice ale Kremlinului – doar nu degeaba au avut loc cele mai multe războaie de la Războiul Rece încoace în Marea Neagră – dar și la deținerea unei punți mai directe cu aliații Rusiei care au nevoie de ajutor militar (de exemplu Siria).
Modernizarea bazei Mihail Kogălniceanu va face Marea Neagră (și implicit România) o zonă și mai importantă, dar și mai amenințătoare pentru ruși, provocând o viitoare reacție împotriva României. Până în 2030, Mihail Kogălniceanu va avea capacitatea de a găzdui 10.000 de soldați și personal civil, iar se preconizează că va fi complet operațională până în 2040, când va fi de două ori mai mare decât garnizoana de 50.000 de soldați din Ramstein (cea mai mare la momentul de față). Extinderea bazei va fi finanțată în totalitate din banii românilor, urmând astfel planul Trump de a nu mai finanța nicio bază NATO din Europa. Întrebarea principală este însă cine va controla această bază, pentru că oricine va face asta va controla și puterea militară din România și implicit vectorul politic din România. Candidate sunt SUA, Germania, Franța și Marea Britanie, dar cea din urmă pare cea mai probabilă variantă având în vedere că nu este atât de îndepărtată ca SUA si nu pare atât de instabilă din punct de vedere politic ca Germania sau Franța. În plus, e evidentă nevoia Regatului Unit de piețe economice noi pe care să le controleze, iar România este o oportunitate pentru ei.
Pe lângă baza Kogălniceanu, NATO a început să își dezvolte o strategie în Marea Neagră în care România este vitală pentru apărare contra forțelor din est. Astfel, este probabil că modernizarea bazei Kogălniceanu are ca scop și amplasarea unui număr mare de rachete și sisteme de apărare gata să fie prima linie în cazul unui război extins cu Rusia. Marea Neagră este importantă pentru SUA, lidera de facto a NATO, și pentru că este la răscrucea unora dintre cele mai importante căi de comerț și gazoducte, dar și pentru că există resurse importante de petrol, gaz și de hidrogen pe care orice aliat (sau dușman) de-al nostru ar vrea să le exploateze. În plus, o prezență NATO mai mare la Marea Neagră nu ar lovi doar Rusia, ci și China și Iran: China vrea să își extindă OBOR în Marea Neagră și Iran vrea să creeze o cale de transport între mare și Golful Persic prin Caucaz (Ministrul de Externe iranian s-a întâlnit cu Lazăr Comănescu, Secretarul General al Organizației de Cooperare Economică din Marea Neagră, pentru a discuta aceste planuri).
Totuși, nu este așa de ușor nici pentru NATO să dețină controlul pe Marea Neagră, deoarece chiar o țară membră se consideră lider maritim în zonă. De la Convenția de la Montreux încoace, Turcia regularizează accesul comercial și militar la Marea Neagră, după începerea războiului din Ucraina, turcii au refuzat să lase navele militare să treacă prin strâmtorile ei, astfel NATO fiind incapabilă să trimită ajutor maritim Ucrainei (Marea Neagră este singura mare din lume unde SUA nu poate naviga liber) și Rusia neputând să-și recheme flota din Marea Neagră. Spațiul pontic este extrem de important pentru Turcia atât din punct de vedere economic – crucial pentru Coridorul Trans-Caspic al Turciei din OBOR – dar și din punct de vedere energetic. Turcia nu are încredere nici în americani și nici în ruși, ceea ce face în consecință ca politica ei externă să fie imprevizibilă și dificilă pentru o țară ca a noastră, care și ea se bazează pe accesul privilegiat la Marea Neagră, dar nu are nici pe departe puterea și influența Turciei.
Deși în mod istoric România s-a considerat mereu ca fiind o “putere medie”, consensul academic ne indică “putere mică”, deși România are teritoriul, populația, poziția și resursele de tip mediu. Suntem clasificați astfel tocmai pentru că România nu mai are o politică externă proprie, ci doar una subsumată intereselor UE și NATO. Nu există vreo inițiativă proprie de a dezvolta relații semnificative cu vreo putere non-occidentală (acolo unde economiile cresc și am putea avea beneficii economice și politice), ci doar o constantă și ineficientă susținere pentru politicile UE și NATO. Nu avem vreun impact major în regiune, nici vreo armată proprie semnificativă. Practic azi nu ne mai remarcăm prin nimic dpdv geopolitic, în afară de faptul că suportăm în mod obedient presiunile externe care vin din toate direcțiile și la care nu putem reacționa fără aprobare de la Washington sau Bruxelles. Deci rămâne important doar potențialul nostru latent, ce se va epuiza treptat în lipsa unei conduceri politice mai curajoase și, în orice caz, mai bine alfabetizate la capitolul geopolitic. Adică avem nevoie de lideri ce pot fructifica oportunitățile, dar care știu și pot să se și opună proiectelor zonale care nu ne includ sau ne dezavantajează.
Analiză realizată pentru dezbaterile din cadrul Universității de Vară Izvoru Mureșului, ediția August 2024
