În perioada pre-romană, triburile geto-dacice manifestau o cultură războinică strâns legată de spiritualitate și ritualuri. Unul dintre cele mai interesante obiceiuri era utilizarea cannabisului, considerat un drog halucinogen, despre care se crede că le-a fost adus de triburile scitice.
Dacii au adoptat tradițiile tracice și scitice de a folosi plantele pentru a induce stări extatice sau de „furie sacră”. Aceste efecte halucinogene erau obținute prin tehnica fumigațiilor, în care semințele de cannabis erau aruncate în foc, iar fumul rezultat era inhalat, generând o stare „veselească asemănătoare beției”, conform unei descrieri antice a istoricului Pomponius Mela.
Considerați de greci și romani ca parte a lumii barbare, geții și dacii ar fi folosit substanțe halucinogene în scopuri ritualice sau pentru a le oferi o anumită stare de spirit pe câmpul de luptă. La fel ca triburile germanice, dacii erau un popor războinic, organizând frecvent expediții de pradă în teritoriile romane. Cultura și societatea lor erau centrate pe principiile războiului, unde curajul și conceptul de „furor heroicus” erau extrem de valorizate. Se crede că obiceiul de a consuma cannabis a fost inițial preluat de geți de la sciți, deși este posibil să fi fost o tradiție mai veche, având în vedere că există numeroase dovezi antice care atestă utilizarea narcoticelor de către traci. Sursele latine indică faptul că tracii foloseau cannabisul ca plantă recreativă în cadrul ospățurilor.
Un alt aspect interesant al acestei practici era legat de preoții daci, care erau percepuți ca șamani sau vraci. Aceștia făceau parte dintr-o categorie specială denumită „umblătorii prin fum” sau „călătorii prin nori”. Această denumire se referea la stările mistice generate de inhalarea fumului de cannabis, care le permitea preoților să atingă transa și să comunice cu spiritele strămoșilor sau să prezică viitorul. Această practică mistică era un ritual religios, strâns legat de divinitate și de conexiunea cu lumea de dincolo. „Tracii aruncă în focurile din faţa lor seminţe al căror miros le provoacă o veselie asemănătoare beţiei”, scria Pomponius Mela în secolul I d Hr., în lucrarea ”De Chorographia”.
Specialiști precum Andrei Oișteanu afirmă că, pentru a intensifica furia războinică și a se detașa complet de pericolul și moartea, războinicii daci consumau o categorie de stupefiante. Aceasta includea anumite specii de ciuperci cu efect halucinogen, printre care se numără în special „muscarița”. Oișteanu subliniază că experții sunt, în general, de acord că ciuperca „muscariță” era utilizată ca un drog extrem de puternic de către tinerii războinici din confreriile inițiatice masculine, pentru a provoca stări de „furor heroicus” și „appetitus mortis”. Aceste stări sunt menționate de autori clasici atunci când discută despre obiceiurile războinice ale populațiilor indo-europene, inclusiv sciți, iranieni, geto-daci și germani. De asemenea, medicul Ostin Mungiu considera că războinicii daci utilizau și un amestec de alcool cu mătrăgună, care avea efecte narcotice puternice.
„Faptul că geto-dacii se jertfeau cu o seninătate şi o bucurie ce cu greu pot fi înţelese s-ar datora nu numai fanatismului, ci şi administrării unor substanţe psihoactive din plante, care induceau o stare halucinantă, care îi pregăteau pentru întâlnirea cu zeii”, scrie acesta în articolul ”Dacii anesteziau cu sirop de mătrăgună combinat cu vin”, din ziarul ”Lumina”.
