În credinţa vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstiţiul de iarnă (ziua de 21 decembrie).
Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească şi Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii şi a vieţii, conform volumului ”Cartea de Crăciun” (Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997).
În desfăşurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiţii de timp şi spaţiu. Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor şi nici nu putea depăşi apusul soarelui. Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ţine la distanţă, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice care ar putea anula virtuţile sacrificiului.
Pe de altă parte, locul ales pentru sacrificarea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită, pentru a îndepărta duhurile necurate.
Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului aminteşte de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este pragul dintre anul vechi şi anul nou, prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o nouă viaţă se naşte, aceea a noului an.
Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul era considerat drept o întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou. Însă este vorba despre un „transfer” al obiceiului/tradiţiei – de la data la care se celebra iniţial anul nou în lumea romană (începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii), precizează cartea amintită.
În prezent, momentul sacrificării porcului a devenit un prilej de reunire a familiei. De obicei, mai ales la sat, la acest eveniment participă toţi membrii familiei şi el este pregătit în cele mai mici amănunte. Cu o seară înainte, oamenii de la sat pregătesc mai multe cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie – pentru pârlit, dar şi vasele în care vor pune carne, slănină şi şoric. Cei care se ocupă de sacrificarea animalului sunt bărbaţii.
După sacrificare, porcul este spălat, apoi este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat. În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, ca să iasă şoricul aromat, mai scrie volumul ”Cartea de Crăciun”.
Deşi Ignatul cade întotdeauna în postul Crăciunului, obiceiurile şi tradiţiile românilor sunt foarte puternic înrădăcinate şi uneori sunt încălcate regulile stricte impuse de Biserică în ceea ce priveşte postul, scrie agerpres.ro.
Gospodina casei pregăteşte, în zilele următoare Ignatului, produsele destinate sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează: cârnaţi, piftie, tobă, caltaboşi, carne friptă. O parte din carnea porcului se conservă pentru a fi consumată peste an. La sate era obiceiul de a prăji carnea şi cârnaţii şi a le păstra într-un vas, acoperite cu untură topită, la temperatura scăzută.
Există, în tradiţia românească, unele obiceiuri legate de Ignat. Astfel, în ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază şi îl binecuvântează. Din acest grâu fiert mănâncă toţi membrii familiei, iar ce rămâne se dă dimineaţa la păsări.
Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate – spălatul rufelor, spartul lemnelor, cusutul/tricotatul, măturatul casei ori al curţii.
O altă tradiţie este legată de faptul că după Ignat, se pregăteşte făina din care femeile urmează să prepare un fel de turte, numite ”cârpele Domnului Hristos” – întinse în foi foarte fine, subţiri, uscate şi apoi unse cu miere şi presărate cu nucă pisată ori măcinată – care se mănâncă în ajunul Crăciunului.
