A fost un şoc pentru mulţi susţinători ai unei Europe sociale când, la 14 ianuarie, avocatul general al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), judecătorul cipriot Nicholas Emiliou, şi-a prezentat concluziile cu privire la Directiva europeană privind salariul minim. În evaluarea sa, acesta a ajuns la concluzia că directiva este incompatibilă cu dreptul UE şi, prin urmare, ar trebui să fie anulată. Acest aviz ar putea avea consecinţe dezastruoase pentru unul dintre cele mai importante acte legislative ale UE în domeniul social, putând submina legitimitatea Uniunii. Însă nu este totul pierdut, arată doi experţi europeni într-un articol publicat pe site-ul Social Europe.
Directiva urmăreşte să stabilească un cadru pentru asigurarea unor niveluri adecvate ale salariului minim şi promovarea negocierii colective.
Consiliul European a adoptat „Directiva (UE 2022/2041) privind salariul minim adecvat în Uniunea Europeană” cu sprijinul a 24 din cele 27 de state membre. Danemarca şi Suedia au fost singurele ţări care au votat împotriva adoptării sale, invocând îngrijorarea că directiva ar putea ameninţa modelele lor naţionale de relaţii de muncă autonome.
La începutul anului 2023, guvernul danez, susţinut atât de asociaţiile patronale daneze, cât şi de sindicate, cărora li s-a alăturat ulterior Suedia, a introdus o acţiune în faţa CJUE. Argumentul lor se bazează pe afirmaţia că directiva încalcă articolul 153 alineatul (5) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), care limitează competenţele UE în materie de „remunerare”.
În concluziile sale, avocatul general al CJUE se aliniază în linii mari argumentelor daneze şi suedeze şi propune anularea integrală a directivei. Poziţia sa contrastează puternic cu avizele juridice emise anterior de Parlamentul European, Consiliu şi Comisia Europeană, care au analizat în detaliu temeiul juridic al directivei.
UN ARTICOL DISPUTAT
Disputa juridică se axează pe interpretarea articolului 153 alineatul (5) din Tratat, care limitează competenţa UE în ceea ce priveşte „remuneraţia”.
În conformitate cu articolul 153 alineatul (1b) din TFUE, UE poate „sprijini şi completa” eforturile statelor membre în domeniul condiţiilor de muncă, inclusiv în materie de salarizare. Având în vedere că salariul este un element central al condiţiilor de muncă, CJUE a susţinut anterior, în alte cauze, că „excepţia «salariului» nu poate (…) fi extinsă la orice chestiune care implică orice fel de legătură cu salariul; în caz contrar, unele dintre domeniile menţionate la 153 alineatul (1) din TFUE ar fi private de o mare parte din substanţa lor”.
Cu toate acestea, Directiva europeană privind salariul minim se bazează pe ideea că nu defineşte în mod direct niveluri salariale sau proceduri specifice pentru stabilirea salariului minim. În schimb, aceasta oferă un cadru procedural pentru stabilirea salariilor minime legale şi consolidarea negocierii colective, lăsând aceste procese să fie puse în aplicare la nivel naţional. Susţinătorii directivei susţin că aceasta respectă autonomia naţională şi doar completează practicile naţionale existente.
Cu toate acestea, avocatul general are o viziune mult mai amplă asupra articolului 153 alineatul (5), susţinând că orice formă de reglementare a salariilor, chiar şi indirectă, contravine dreptului UE.
În raţionamentul său, acesta face o distincţie controversată între ceea ce consideră a fi un impact „implicit” acceptabil asupra remuneraţiei – aşa cum se vede în alte directive UE, cum ar fi Directiva privind munca pe durată determinată sau Directiva privind munca prin agent de muncă temporară – şi ceea ce consideră a fi o reglementare „explicită” inacceptabilă asupra remuneraţiei, ceea ce, în opinia sa, constituie Directiva europeană privind salariul minim.
În cazul în care această distincţie nu ar rezista unei examinări, întreaga argumentaţie din concluziile avocatului general s-ar prăbuşi, arată experţii Thorsten Schulten şi Torsten Müller.
Thorsten Schulten este şeful arhivei de contracte colective a Institutului de Cercetări Economice şi Sociale (WSI) din cadrul Hans Böckler Stiftung. El este, de asemenea, profesor onorific la Universitatea Eberhard Karls din Tübingen. Torsten Müller este cercetător principal la Institutul European al Sindicatelor.
În plus, spun cei doi experţi, avocatul general al CJUE nu recunoaşte suficient garanţiile din directivă care protejează competenţele naţionale, în special în domeniul negocierilor colective. De exemplu, directiva permite variaţii naţionale semnificative în ceea ce priveşte criteriile utilizate pentru stabilirea salariului minim. Reperele salariale stabilite de statele membre în punerea în aplicare a directivei variază foarte mult – de la 46% din salariul mediu în Letonia la 60% în Slovacia. Chiar şi guvernele danez şi suedez au recunoscut că dispoziţiile directivei nu afectează în mod direct sistemele lor naţionale de stabilire a salariilor. Opoziţia lor pare să se bazeze mai mult pe principii decât pe vreun impact tangibil asupra practicilor naţionale.
CE VA FACE ÎN CONTINUARE CJUE ŞI CU CE CONSECINŢE?
Avizul avocatului general al CJUE nu este obligatoriu. Deşi CJUE urmează adesea sfatul avocatului general, există numeroase cazuri în care Curtea a adoptat un punct de vedere diferit, în special în cauzele privind legislaţia europeană. Având în vedere implicaţiile semnificative ale cauzei, este probabil ca CJUE să adopte o abordare mai nuanţată, mai ales că argumentele juridice prezentate de avocatul general sunt departe de a fi clare şi coerente, estimează cei doi experţi.
În plus, CJUE va lua cu siguranţă în considerare ramificaţiile politice ale hotărârii sale. Directiva europeană privind salariul minim este considerată în general drept o iniţiativă emblematică în încercarea UE de a promova o Europă mai favorabilă incluziunii sociale. O anulare a directivei ar reprezenta o lovitură dură pentru drepturile lucrătorilor şi ar putea consolida percepţia UE ca o instituţie mai atentă la interesele elitelor de afaceri decât la cele ale cetăţenilor obişnuiţi. De asemenea, aceasta ar slăbi capacitatea UE de a proteja salariile împotriva subcotării prin concurenţă, favorizând astfel dumpingul social.
Directiva europeană privind salariul minim a fost concepută ca parte a unei schimbări mai ample de paradigmă în urma intervenţiilor controversate ale UE în sistemele naţionale de stabilire a salariilor şi de negociere colectivă în timpul crizei financiare de la începutul anilor 2010. Anularea directivei ar însemna un regres semnificativ pentru agenda socială a UE şi ar alimenta şi mai mult ascensiunea forţelor naţionaliste şi populiste care sunt deja critice la adresa integrării europene.
CE FAC STATELE MEMBRE?
În mod important, concluziile avocatului general nu modifică statutul juridic actual al directivei: Statele membre sunt în continuare obligate să o transpună în legislaţia naţională în termenele prevăzute, iar mecanismele de monitorizare şi aplicare ale Comisiei Europene rămân în vigoare.
Chiar şi înainte de transpunerea formală a directivei, dispoziţiile acesteia au declanşat deja dezbateri şi iniţiative în multe ţări, menite să asigure salarii minime adecvate şi să promoveze negocierea colectivă. Directiva are, de asemenea, implicaţii mai largi, cum ar fi furnizarea unui „criteriu de referinţă privind salariul adecvat” pentru Standardele europene de raportare în ceea ce priveşte sustenabilitatea pentru companii.
În cazul în care CJUE decide să anuleze directiva în întregime, obiectivele pe care le-a stabilit – asigurarea unor salarii minime adecvate şi promovarea negocierilor colective – ar rămâne la fel de valabile ca întotdeauna.
Eficacitatea directivei a depins întotdeauna de punerea sa în aplicare ambiţioasă la nivel naţional, iar acest proces este deja în desfăşurare.
Adoptarea directivei de către 24 de state membre ale UE reprezintă un angajament puternic de combatere a sărăciei în rândul lucrătorilor, de promovare a coeziunii sociale şi de limitare a concurenţei neloiale generate de salariile mici.
Indiferent de viitorul directivei, acest angajament rămâne intact. Statele membre sunt în continuare libere să stabilească criterii clare pentru niveluri adecvate ale salariului minim, cum ar fi 60 % din salariul mediu sau 50 % din salariul mediu, în propria legislaţie naţională. De asemenea, statele membre îşi păstrează autonomia de a pune în aplicare planuri de acţiune menite să sporească acoperirea negocierilor colective.
Deşi anularea directivei ar reprezenta, fără îndoială, un eşec major pentru Europa socială, lupta naţională pentru obţinerea unor salarii echitabile şi a unor protecţii mai puternice în materie de muncă va continua. Nu s-a terminat totul acum, conchid cei doi experţi.
