Ce comportament avea Ștefan cel Mare
În perioada sa de domnie, între 1457 și 1504, Ștefan cel Mare s-a confruntat cu numeroase amenințări din partea vecinilor și a Imperiului Otoman, reușind să mențină integritatea Moldovei printr-o serie de campanii militare de succes. Însă, atunci când considera că a fost trădat, reacțiile sale erau adesea extrem de dure. Relația sa tensionată cu Polonia oferă un exemplu clar al cruzimii de care putea da dovadă.
În 1485, Ștefan a devenit vasal al regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, sperând că aceasta va fi o alianță de durată împotriva otomanilor. Însă, în ciuda promisiunilor, Polonia a încheiat un acord de pace cu turcii, lăsând Moldova expusă pericolelor otomane. Această trădare l-a marcat profund pe Ștefan, iar în 1497, când regele Ioan Albert al Poloniei a invadat Moldova, voievodul a pus la cale o răzbunare cumplită. După o victorie răsunătoare în bătălia de la Codrii Cosminului, unde armata poloneză a fost zdrobită, Ștefan a continuat cu o expediție de represalii devastatoare în Polonia.
Campania din 1498 a fost marcată de acte de o brutalitate rar întâlnită: sate întregi au fost incendiate, cetăți jefuite și mii de civili capturați. Se estimează că între 100.000 și 150.000 de oameni au fost luați prizonieri și duși în Moldova, unde unii au fost colonizați, în timp ce alții, conform surselor poloneze, ar fi fost vânduți ca sclavi pe piețele din Asia Mică.
Brutalitatea lui Ștefan nu s-a manifestat doar în relația cu Polonia. Țara Românească, aflată sub conducerea unor domnitori care uneori colaborau cu Imperiul Otoman, a fost la rândul ei ținta furiei sale. În 1470, orașul Brăila a fost devastat de armata moldoveană, iar atacurile s-au intensificat în anii următori, provocând distrugeri masive. Răzbunarea sa personală s-a reflectat și în soarta familiei domnitorului valah Radu cel Frumos. După ce a cucerit cetatea Dâmboviței, Ștefan le-a capturat pe soția și pe fiica acestuia, Voichița, consolidându-și astfel controlul asupra regiunii.
Deși este considerat un simbol al rezistenței și al credinței ortodoxe, istoria domniei lui Ștefan cel Mare este plină de episoade de o cruzime ieșită din comun. Raidurile brutale, distrugerea sistematică a așezărilor și înrobirea civililor reflectă o parte mai puțin cunoscută a voievodului care, pentru a-și menține puterea și a răzbuna trădările, nu ezita să recurgă la măsuri extreme.
