Regele i-a spus:– N-are rost, au mai încercat şi alţii şi n-au putut!David a insistat. Când a atins corzile harpei, s-a auzit o muzică atât de minunată, încât toţi au izbucnit în lacrimi. Corzile fremătau la atingerea mâinilor lui, ca o fiinţă vie.Regele s-a mirat:– Cum se face că la alţii, harpa a rămas mută, iar tu ai putut cânta?– Toţi ceilalţi au vrut să cânte propriile lor cântece. Dar harpa s-a împotrivit. Eu am cântat propriul ei cântec. I-am adus aminte de vremurile frumoase, când era copac în pădure, când păsărelele ciripeau printre ramurile lui, iar frunzele i se scăldau în soare…şi aţi auzit cu toţii veselia harpei. Apoi i-am mărturisit mila mea, pentru suferinţa prin care a trecut în acea groaznică zi, când oamenii au doborât copacul. Am asigurat-o că moartea copacului nu a fost zadarnică, pentru că din lemnul lui a fost făcută ea, o harpă care bucură sufletele oamenilor şi care poate cânta imnuri de slavă lui Dumnezeu. Harpa a înţeles toate acestea şi mi-a răspuns oferindu-mi astfel cântecul ei.
